Hai nu mai umbla cu paiele în cap. Ie-te-n mâini. Dacă mai ai și tu probleme, apoi nu știu. N-ai cu ce te ocupa. Tu deja aiurești de la prea mult bine.
Cam asta aud persoanele care trec prin episoade depresive sau stări anxioase. Spun „episoade” și „stări” pentru că, cel mai des, acești oameni nu mai ajung să primească un diagnostic real.
Asta mi s-a spus și mie când aveam stări de anxietate care efectiv mă sufocau. Mă simțeam ca o rozătoare osândită care e pusă să alerge pe roată. Nimic din ce începeam nu puteam duce la bun sfârșit. În unele zile, abia de mă târâm de pe un pat pe altul. Respiram greu, inima îmi bătea nebunește, iar mintea mea era un vârtej de gânduri pe care nu le puteam opri.
Și știți ceva? Nici una din aceste fraze „motivaționale” nu m-a ajutat. Nu mi-a dat curaj. Nu m-a făcut să găsesc puteri. Nu mi-a ușurat deznădejdea.
M-au făcut să cred că, într-adevăr, umblu cu paiele în cap. Că sunt slabă. Că sunt eu vinovată pentru că nu mă pot „aduna”. Ceea ce era spus din bune intenții, m-a împins și mai adânc în acea stare. M-a izolat și mai mult.
Vă rog, nu vorbiți niciodată așa cu cineva care simte că se prăbușește.
Ne ferim să discutăm despre tulburările mintale pentru că ani la rând ni s-a vorbit despre asta ca despre sfârșitul lumii. Un om despre care se auzea că a ajuns la „Codru”, era un om pe care s-a pus un punct mare și gras. Nebun. Ce să mai faci din el?
Azi, de ziua mondială a sănătății mintale, vreau să spunem clar și răspicat că e NORMAL și TREBUIE să ne adresăm după ajutor atunci când simțim că nu mai putem.
Psihicul nu e de fier. Uneori, devine greu și pentru el. Nu e rușine. Nu e slăbiciune. E uman.
Oamenii care trec prin depresie arată foarte des exact ca mine în fotografia asta — zâmbitori. Să aveți asta în gând data viitoare când vi se pare că un prieten sau rudă se comportă diferit sau au privire pierdută. S-ar prea putea să nu vi se pară.
Să fim cu toții bine.
